În sfârșit, după uitări peste uitări și amânări peste amânări, am reușit să vorbesc la telefon cu o bună prietenă. Am vorbit despre de toate, inclusiv despre politică, capitol la care eu sunt foarte pricepută ( dacă nu-mi treceau pe sub geam protestatarii, eu trăiam în continuare în liniște și pace). Am aflat că încă nu și-a găsit serviciu, dar că tot timpul se gândește la fel și  fel de afaceri pe cont propriu. A și găsit o idee genială și speră să o pună în aplicare. După ce am încheiat convorbirea m-am gândit așa: ea este foarte talentată la fotografie, dar talentul ei zace ….pe undeva, pe fundul oceanului; mai am o pretenașă cu un  condei de aur, dar talentul ei bântuie nesimțit de nimeni printr-o ambasadă; și mai am o prietenă care , cât ai zice pește, îți și face ceva hand made din hârtie, din flori, din bijuterii, probabil și din piatră seacă, daaaar…lucrează pentru două companii care nu îi cer să facă nimic din cele de mai sus. Fiecare dintre noi cunoaște pe cineva ( inclusiv pe el însuși, dar nu recunoaște asta decât față de sine, noaptea, când se bagă în pat) cu  diferite înzestrări pe care se pune praful nevoii, praful fricii, praful așteptării momentului special.

 Cică nu există om fără talente. Nu știu ce să zic…Eu mă uit așa la mine, de sus în jos, pe după umăr, stau într-un picior, mă pun în mâini și nu dau deloc peste talentul ăla care trebuia să mi se atribuie la procreare. Mi s-a spus că încă nu l-am descoperit ( accept asta, eu încă  sper, căci vreau să fac în viață ceva ce- mi place și vreau să mă îmbogățesc de pe urma acestui afurisit de talent care nu mai iese odată la iveală!). Am fost sfătuită să vorbesc cu un consultant în dibuirea talentelor ascunse. Acest dibuitor te ajută și să îți găsești job-ul vieții. Dibuitorul îți pune tot felul de întrebări, te caută și-n…papuci, și-n ciuboțele , iar la final, după transpirații, observații și aspirații îți pune pe tavă domeniul în care ar trebui să lucrezi.

 Păi, eu, cum să-i spun că îmi place să observ în cele mai mici detalii orice vietate? Să luăm, de exemplu, ființa umană, un om oarecare. Mă roade curiozitatea să știu în ce condiții s-a născut, ce mănâncă, cu ce fel de pijamale doarme, ce tabieturi are, ce gândește în orice clipă, ce vise și visuri are, cum are casa mobilată,  ce reacții are, tot vreau să știu ( nu m-am uitat la Big Brother, dacă mureați de curiozitate să aflați). Dacă intru în casa unui om, m-aș năpusti în sertarele lui, pe sub covoare, musai în albumul cu  fotografii,  l-aș întreba de unde are aia, ce reprezintă ailaltă.

 Lasă-mă să urmăresc o furnică toată ziua, și n-am să mă plictisesc. Lasă-mă pe o bancă în parc. Pune-mă paznic într-un loc aglomerat…OMG! Oare ar trebui să mă fac paznic?

 Dacă aș fi  sinceră 100% la un interviu cu întrebări clasice, la întrebarea Unde te vezi peste 5 ani?, ar fi  dubios să răspund La dvs. în dulap?

Sursa foto: Aici

Publicitate