Încep să capăt sentimente negative față de părculețul de lângă bloc. V-am mai zis eu cum stă treaba cu gunoaiele care zac leneșe aşteptându-şi fără nicio grabă descompunerea. Ieri, eram gata-gata să-i smulg lui Felix grebla de joacă și să curăț mucurile de țigară, bețișoarele de la paharele de cafea și „norocul” lăsat în n-şpe mii de locuri de cățeii aduşi să se plimbe taman în părculețul ăsta nici mai mare, nici mai mic decât apartamentul meu de două camere. Furia nu ar fi căpătat așa dimensiuni dacă Felix își găsea alte ocupații decât să colecționeze țigările, bețișoarele și alte gunoiașe sau dacă l-aș fi putut smulge din vraja care îl cuprinsese.

 Când deja încetasem să mă lupt cu morile de vânt, apare o mamă cu o fetiță de 1 an și 8 luni și cu un băiețel de vreo 4 anișori. Cei doi copii erau slab „înarmați”, dar suficient pentru Felix: o mașinuță și o trotinetă, o șapcă și un ren pe căciuliță. Felix s-a purtat exact cum l-am educat: și-a oferit de bunăvoie grebla și lopățica și a înșfăcat mașinuța. La scurt timp și-a dat seama de ce a făcut și și-a recăpătat în mod forțat jucăriile. Dar ochii i s-au lipit de trotinetă. A aruncat cât colo lopățica și s-a aruncat pe trotinetă, de care s-a despărțit cu jale și lacrimi de crocodil când au plecat copiii din parc. Renul de pe căciulița fetiței nu a scăpat fără a fi înghiontit de câteva ori, iar Felix a ținut morțiș să-i pună băiatului șapca în cap ori de câte ori  acesta și-o dădea jos și o punea frumos pe tobogan, ba, i-a și tras 2 palme în cap, chestie care l-a amuzat maxim. Am avut și un preview de cum se va purta cu fetele: pe sărmana fetiță a luat-o de mână și a plimbat-o pe unde a vrut, a apucat-o de picioare în timp ce urca scările, i-a dat cu nisip în ochi, și nu a lăsat-o să se joace nici cu lopățica lui, nici  cu mașinuța ei.

 Din descriere pare că  a fost cam obraznic, dar nu a fost chiar așa. Sunt  copii prea mici pentru  a înțelege ce nu au  voie să facă, mai ales. Eu sunt dispusă să îi explic și de un milion de ori o chestie pentru că sunt convinsă că nu  e în zadar. Undeva în mintea lor, ei înregistrează tot ce aud, tot ce văd, iar la un moment dat acționează în consecință. Am văzut cum imită tot ce fac, de aceea trebuie să fiu  atentă cam tot timpul la cum mă port atât față de el, cât și față de alte persoane. Trebuie să fiu  atentă la ce obiecte folosesc ca să nu-i dau prea multe idei de a băga obiecte periculoase în gură, în ochi, în nas, în urechi. Sunt foarte inventivi, chiar așa mici  cum sunt. De fapt, copiii mici  sunt de o creativitate ieșită din comun! Cred că oamenilor mari le e cam greu să țină pasul cu imaginația lor.

 Acum am aflat și practic cât de importantă este socializarea cu copiii din parc. Oricât de nesuferit îmi este să fiu prezentă într-un parc cu copii, știu că doar așa Felix poate învăța să ofere, să ceară, să suporte consecințele acțiunilor lui, să observe, să intervină sau să stea deoparte. Până la grădiniță, parcul este prima școală a vieții. Și ce greu e! Ce greu îmi e mie să văd cum nu este băgat în seamă, cum i se smulg jucăriile din mână sau primește vreo palmă peste fețișoara lui dragă. La fel de greu îmi este când văd că și el face toate astea altor copii. Bineînțeles că și eu mă întreb dacă îi ofer educația pe care mi-o doresc, dacă fac ce trebuie, cum trebuie, când trebuie. Perfectă știu că nu am să fiu, că doar om sunt! Îmi doresc să îi ofer o educație corectă, curată , blândă și trainică,  dar oare voi ști cum?

 Nu m-aș supăra deloc dacă ați împărtăși cu mine, cu cei care citesc articolul, experiențele voastre la locul de joacă, ce metode ați folosit ca să nu iasă scandal între copii.

Sursa foto: aici

Publicitate