Se  pare că parcul devine subiectul meu preferat de povestit. Am mai zis că parcul nu e chiar locul meu favorit să-l duc pe Felix, dar nu prea am cum să-l privez de acest spațiu care , cu  fiecare zi ce trece, îmi  devine tot mai antipatic și mi se pare un loc în care părinților li se întind nervii la maxim, iar copiii învață mai mult chestii proaste și urâte decât să socializeze frumos, să se joace, să fie liberi și fericiți.

 Cum să îmi placă în parc dacă:

  • Se face mișto de Felix că e mic și nu știe a vorbi. Două fete mai măricele ( de care mi-e frică pentru că sunt tare răutăcioase și agresive, așa că încerc să fug cât mai repede  din calea lor) l-au maimuțărit pe Felix în timp ce el se minuna la Kendama lor.
  • Uneori, de fapt, de fiecare dată când numărul copiilor din parc trece de doi, e ca în junglă. Doi băieți,  între care se afla Felix urmărindu-i foarte atent (nu l-am putut scoate dintre ei din cauza spațiului  strâmt, a scărilor din spatele nostru și a refuzului lui de a coborî ) s-au scuipat, și-au scos limba unul altuia, s-au îmbrâncit, ceea ce a făcut și Felix. Intrase și el în joc și i se părea amuzant, evident. Mie mi-au ieșit flăcări pe nas și i-am ușuit precum o babă bătrână și nesuferită care stă toată ziua pe geam țuguindu-și buzele la copiii gălăgioși. Dar, pe bune, de nu-ți vine să le lungești urechile ( așa, pe ascuns, să nu vadă bunicii 🙂 )
  • Oamenii îmi hrănesc copilul. M-am întrebat dacă e copilul meu  mai străveziu și inspiră milă. Sau poate sunt eu prea gălbejită și se gândesc că sunt obosită și mă scapă de gătitul unei mese. De multe ori mi se întâmplă să sară lumea cu mâncarea pe Felix. Într-o zi, o femeia chiar s-a panicat că nu are în căruciorul nepoatei nimic să-i dea lui Felix de mâncare.  Un tătăiț, cu care deja sunt prietenă, are mereu la el gustări pentru nepoțelul lui în vârstă de 1 an și 5 luni. Inevitabil, copilul cere gustarea. Inevitabil, Felix este hrănit de tătăiț. De curând, a avut la el ou Kinder și covrig cu brânză. Ca de obicei, gesticulez mult, insist mult, aproape că mă lupt corp la corp cu el, îmi vine să-l trag de mustața îngălbenită de tutun,  numai să nu-i mai dea lui Felix de mâncare . Frate, efectiv, nu mă aude , nu mă vede!  În ciuda tuturor eforturilor, Felix molfăie fericit gustările, se duce și își bagă singur mâna în punga tătăițului, care este bucuros că „puiuțul” cere singur. Moda asta, cu hrănitul copilului cum ai ieșit cu el afară e de când lumea? Ce atâția covrigi și pufuleți de față cu alți copii? Eu nu sunt de acord cu chestia asta. Copiilor le este poftă.Le oferi, ei nu refuză, cel puțin cât sunt încă așa mici, de nici  doi  ani. Nu vreau să-mi hrănească nimeni copilul în parc! Are ciorba lui acasă!
  • Sunt bunici nemulțumiți că trebuie să aibă grijă de nepoți. Nu vreau să-mi mai audă urechile chestii de genul Mda, acuma sunt nevoită  să-mi fac programul după programul lui; sau Aoleu, ești așa mototol, nu ești în stare de nimic! sau Când sunt mici te rogi să crească mai repede mari că sunt dificili, iar apoi îți mănâncă sufletul! etc etc Să nu mai spun că mi se strânge inima când văd că sunt bătuți la fund sau trași de urechi din cele mai nevinovate chestii (că și-a băgat pietricele în buzunar, că s-a așezat pe jos și se murdărește, că a luat o frunză de jos și e caca).

 Trebuie să recunosc că, uneori, mă mai împiedic prin parc și de câte un copil cuminte, rătăcit pe acolo, care, la scurt timp după ce a sosit, caută năuc poarta de evadare dintre hiene.

 O să ajung să bântui pe la gardurile parcurilor să  văd care e mai puțin aglomerat, la ce ore apar „bătăușii”, să am la mine un plici, ceva acolo, ca să mă  apăr de alde Chucky din ăștia.

 Ca să am o încheiere senină, aștept de la voi să-mi dați exemple pozitive , să-mi spuneți povești frumoase din parc. 🙂

Sursa foto: aici

Publicitate