Scriam aici despre cum oameni cu adevărat talentați nu au curajul să-și lase talentul să se manifeste. Au încredere în propriul talent, dar nu au încredere în propria lor persoană, le pasă prea mult de ce părere au ceilalți și le este oarecum jenă să recunoască faptul că au un atu.
M-am bucurat ca un câine la o mângâiere când am primit articolul de mai jos spre a-l publica dacă eu cred că merită. Dacă merită? Eu zic că aici e vorba de talent scriitoricesc și e păcat că a ales să nu-și publice numele real. Dar tot a făcut un pas important. Sper că și voi veți aprecia articolul la fel de mult cum l-am apreciat și eu.
Sunt povești fără final, care sfârșesc înainte de a începe sau povești cu final deschis, ca în filmele care te lasă să-ți imaginezi singur deznodământul când un ecran negru și implacabil anunță prematurul SFÂRȘIT. Dacă în artă se poate dovedi stimulant să provoci suspansul, să eliberezi fantezia înlănțuită în previzibil și locuri comune ca o domniță în castel, în viața aceasta pe care o numim “reală” însetăm după fărâme de adevăr și certitudini ca pământul după apă.
Când cortina cade, tot ce ne dorim este o încheiere, acea discuție de final sau, când putem comunica într-un plan mai înalt decât cel al cuvintelor, o îmbrățișare. Nu pentru a cere explicații de acum inutile, ci pentru a topi vinovății, a alunga resentimente și pânze de păianjen din colțurile inimii, pentru a reuși să mergem mai departe cu sufletul întreg.
Nu știu cum se face că în zilele noastre, când sensibilitatea țâșnește la cerere din vârful unei taste sub formă de inimioare zglobii și pupici virtuali, emoția autentică ne rușinează, ni se pare penibilă. Normalitatea a devenit astăzi aproape șocantă, o burtieră galbenă de breaking news, care ne incomodează, ne sperie și în cele din urmă ne pune pe fugă.
Poate sunt eu de modă veche, dar cred cu tărie că avem nevoie să ne privim în ochi, nu în ecrane, avem nevoie de o atingere a mâinilor, nu a tastelor și, după un timp necesar, să îi spunem celuilalt că am iertat și că îi dorim tot binele din lume. Dacă ar fi să îmi aleg o cauză pentru care să militez, pentru asta aș cutreiera lumea în lung și-n lat: pentru a ne asuma curajul de a fi normali, de a ne exprima emoțiile fără rușine și teama de penibil. De a fi așa cum suntem: umani, vulnerabili și autentici.
Nu știu voi, dar eu după astfel de vremuri tânjesc și despre asta este povestea mea. Înainte de genericul final, îmi doresc să dăruiesc o strângere de mână, o îmbrățișare și un gând bun. Până atunci, îmi aștern aici propriul final, în speranța că într-o zi cu lumina caldă ca într-o fotografie sepia un regizor de moda veche se va înduioșa și îl va pune în scenă.
(@Condeescu)
Sursa foto: aici
În pauza de blog 