Doamne, ce a fost pe capul meu zilele astea! Am avut musafiri! Ta-na-na-naaaaa! Și am gătit câte și mai câte: pulpe de pui cu legume la cuptor și pizza! Aperitivele mi-au fost furnizate frumos ambalate și feliate de un supermarket faimos. Dulciurile nu au fost făcute oriunde, ci prin țări străine, atent împachetate și foarte atractiv denumite. Sucurile, unele mai naturale decât altele, au curs pe gât ca Dunărea în Marea Neagră. Ceva de speriat!
Nu doar eu am avut musafiri, ci și micul Felix. A fost vizitat de un prichindel mai mare cu un an decât el. Cică ei să se joace lupte pentru jucării și mamele să se converseze într-un cadru de relaxare haotică și zgomotoasă. Oricum, să știți că de la mine „se vede Tâmpa” (în vreo două ore a zis asta de câteva zeci de ori, nu glumesc!).
Cu ocazia acestor vizite mi-am adus aminte de petrecerile părinților mei din anii ’90, la care participam cu cel mai mare entuziasm. Ani la rând nu a existat sâmbătă în care să stăm acasă. De cum da ghiocelul și până ne luam „adio, pică frunza” mergeam cu gașca la iarbă verde. Se începea cu slăninuță, brânză, ceapă, țuică; se continua cu friptură, bere, vin; noi, copiii ( vreo 6 la număr) ne jucam diverse, ne plimbam prin pădure și nu uitam niciodată să stăm cu gura căscată la discuțiile celor mari (nici nu aveai cum să nu stai pe lângă ei când erau atâtea râsete, glume, miștouri și povești super interesante, unele chiar horror); de cele mai multe ori „iarba verde” se termina acasă la cineva, căci cheful de a petrece era încă în toi.
În sezonul rece, seara de sâmbătă se consuma la una din familii ( se făcea cu rândul ca să nu se supere nicio gospodină că ei nu i se murdărește casa sau că nu are ocazia să-și exprime culinar talentele). Îmi plăceau aceste petreceri pentru că oamenii mari se îmbrăcau elegant, se parfumau; doamnele se machiau și se înălțau pe tocuri; se punea muzică, se dansa; se vorbea mult și zgomotos; se bea vin, gin, whisky, țuică, rom, etc; camera copiilor era plină de copii care inventau tot felul de jocuri, se hârjoneau, se mai și supărau unii pe alții, dar erau cei mai buni prieteni. Ah, melodia asta, „Those were the days” îmi răscolește inima pentru că perioada asta a fost cea mai faină. M-am distrat cu oamenii mari cum nu m-am distrat cu nimeni niciodată.
În prezent, legătura dintre unele prietenii s-a lărgit extrem de mult, altele și-au făcut un nod bine strâns. Eu am rămas să petrec în continuare alături de cei mari. Petrecerile nu mai sunt la fel, iarba verde are altă nuanță acum, dansurile și muzicile sunt o amintire vibrantă, dar tot mă simt bine alături de ei. Și pe cei pe care nu îi mai văd îi păstrez încă în inimă și mă gândesc, destul de des, cu drag la ei. Copiii de atunci…sunt mari acum ( ce chestie neașteptată, nu? ), și avem o relație destul de plăpândă, dar măcar nu e ruptă de tot. Zilele de naștere, evenimentele majore și Facebook-ul ne ajută mult.
Am zis că rămân la aceste petreceri pentru că cele din ziua de azi parcă nu au suflu. Suntem obosiți, ocupați și preocupați, muzica nu are ritmuri potrivite, eleganța constă în șosete și tricou cu Mickey Mouse, conversațiile sunt întrerupte de priviri pironite în telefon, timpul are altă viteză, sucul nu-ți dă ghiontul la haz, eu nu sunt așa cum visam când eram copil. Încă o dată visul și timpul nu s-au „pupat”! Încă o dată visul și realitatea nu s-au contopit! Așa că, las trecutul în cutia lui de aur și mă iau de braț cu prezentul, care are și el „trandafirii” lui pentru care îi sunt recunoscătoare și din care mă îmbăt cu al lor dulce parfum. Și așa Cenușăreasa bate din picior și îmi strigă demult la ureche: Helloooooo, ora 12 a trecuuut, vraja s-a spulberat! 🙂
Sursa foto: aici
În pauza de blog 