Eheee, 1 iunie! Ce bine era dacă 1 iunie era şi pentru copiii mai mari, ăştia ca mine aşa. Să se fi inventat şi pentru ‘ băbăciuni’ o maşină a timpului care să ne propulseze în cea mai faină zi a copilăriei noastre, în ziua în care am fost cei mai fericiţi, în care ne-au durut tălpile şi mâinile de la atâta joacă, în ziua în care toată bucuria lumii a fost întipărită pe chipurile noastre.

Nu mi-am dorit niciodată să cresc mare. Îmi doream să-mi crească doar talpa piciorului ca să pot purta pantofii cu toc ai mamei. Nu mi s-a părut niciodată aşa extraordinar să fii om mare pentru că oamenii mari nu se jucau niciodată. Că mai dădeau o carte, un scrabble sau un şah mi se părea pistol cu apă. Pe bune, voi ce aţi alege între un joc de whist şi un scârmat în noroi după râme? Nu e mai fain să aduni furnicuţe, gândăcei şi muşte pocnite în moalele capului şi să le pui într-o cutie de bomboane transparentă, în formă de inimă , ca să îţi faci propria grădiniţa secretă de sub maşina de cusut a bunicului? Decât să citeşti cărți, reviste, magazine, nu e mai mişto să stai pe un dâmb de nisip, să te uiţi peste gard şi să inventezi poveşti pe care le şopteşti trecătorilor care se uită dubios la tine, sau să inventezi limba Os?

Părinții mei nu prea s-au jucat cu mine, așa că am fost nevoită să mă autodistrez. Nu am suferit niciodată că nu  se joacă părinții cu mine,  nu am făcut crize de nervi cum fac copiii din  ziua de azi. Dacă aveam o păpusă, o oglindă sau eram afară în curte la bunici, eram cea mai fericită. Găseam tot timpul ceva de făcut. De multe ori mă distram singură de ideile care-mi veneau. Ia să văd ce-mi mai aduc aminte, măcar să le scriu acum, că până la sfârșitul vieții prea multe amintiri vor pieri:

  •  activitatea care mi-a întreținut creativitatea și umorul ani și ani a fost vorbitul, scălâmbatul în oglindă. Doamne, ce mă mai distram de mutrele pe care le făceam și de dialogurile pe care le inventam! Râdeam ținându-mă cu mâna de burtă. Am fost mereu convinsă că voi deveni actor de comedie. N-a fost să fie, din păcate!
  • cred că aveam o pasiune pentru  a da din gură, pasiune care mi-a fost înăbușită de lipsa de interlocutori, altfel nu-mi explic dialogurile imaginare cu diverse persoane, din lumea reală, care țineau minim o oră seara, când mă băgam în pat. Conversația începea fie de la o întâmplare personală, fie de la ce auzisem la alții vorbind cu alții sau despre alții. Dacă mă privea în mod direct, atunci revizuiam dialogul avut peste zi, îl mai aranjam pe ici, pe colo, îmi dădeam seama că mai bine ziceam într-un fel sau altul, îmi imaginam ce ar fi  răspuns celălalt, mă ofticam de lipsa mea de spontaneitate,etc etc. Atunci când eram pe stradă și nu eram măcinată de vreun gând, vorbeam cu persoanele necunoscute din fața mea: în funcție de „fața” spatelui îmi imaginam cum le cheamă, ce meserie au, prin ce or fi trecut în viață, unde s-or duce, dacă le-o fi  foame sau dacă își doresc o pereche nouă de încălțări.
  • timp de 13 ani am avut un câine pe care l-am adorat până la cer și înapoi de 100 de  mii de ori. Am iubit-o pe Candy cum îmi iubesc propriul copil. Încă mă gândesc des la ea, dar nu la fel de des ca înainte de a fi ocupată cu puiul meu de om. Mi-a fost cea mai bună prietenă: vorbeam cu ea, mă certam cu ea, îmi era dor să o mângâi și să o pup noaptea, după ce terminam conversațiile imaginare. Am suferit ca un câine după ea. Încă nu mă pot gândi la Candy sau vorbi despre ea fără să nu mă înec în lacrimi. Am mai avut și alte animale care mi-au înfrumusețat copilăria: 2 pisici ( Vasilică și Lila), un porcușor de Guineea ( Pepsi), un porumbel ( Barbarossa) și alte animăluțe salvate de mama sau de mine și date spre adopție. Consider că viața, nu doar copilăria, fără animale este insipidă, inodoră și incoloră.
  • îmi amintesc cu drag de Răducu, Raluca și copiii de la bloc. De Răducu îmi amintesc de câte ori alerg după Felix cu mâncarea pentru că așa alerga și bunica lui după el pe stradă. Raluca a rămas la un moment dat singurul copil cu care mă jucam pe stradă și care îmi dădea trezirea la 7 dimineața strigându-mă la poartă, sau care mă tot întreba de ce Kassandra nu s-a pupat cu Osvaldo Rios că doar îl iubea.
  • cafeaua băută în secret la tanti Margareta va da mereu o aromă dulce-amară amintirii copilăriei ( dulce că a fost, amară că Tanti , cum îi spuneam, nu mai e printre noi, și nici casa ei, care era lângă cea a bunicilor)
  • că sunt acum o gospodină de aur se datorează faptului că îmi făcea o deosebită plăcere să o ajut pe mama sau pe mamaia la diverse treburi: smulgeam cu un exces de zel ieșit din comun buruienile din crăpăturile asfaltului  din fața porții, tăiam frunze la rațe sau la câini :), ștergeam praful, dădeam cu mătura inclusiv pe stradă, pe la porțile altora, adoram să spăl geamurile și covoarele, să strâng cu palma umedă părul lui Candy de pe canapele sau covoare, să fac ciorbe din pământ și buruieni, să îl ajut pe tataia la croitorie.
  • îmi plăcea să stau desculță, să mă bălăcesc în bălțile calde formate în urma ploilor de vară, să joc șotron, pititea, țară-țară vrem ostași ( până să văd scris, nu am știut ce înseamnă cuvântul „vremostași”), să visez să fiu ca Sailormoon sau Superman, să joc Hercules pe calculator, să  salvez mii de poze cu Westlife și să îmi imaginez ziua în care aterizam cu avionul în  Irlanda, intram într-un magazin și acolo mă întâlneam cu Shane ( solistul de la Westlife) care îmi făcea cinste cu o înghețată, apoi trăiam fericiți împreună până la adânci bătrâneți.
  • prin clasa a 6-a cineva s-a mirat ( Rodica, dacă citești articolul, să știi cu tu ești acest cineva) că încă nu am citit Cireșarii. Așa rușine mi-a fost că de a doua zi am început Cireșarii și am continuat până la finalul facultății să citesc cu o sete nebună cărți minunate, care mi-au pus imaginația la contribuție, pentru că nu puteam citi fără să-mi imaginez chipuri, tonalități, peisaje. Mi-e dor de răgazul de a citit, mi-e dor de cărți pe care să le sorb. De foarte mult timp nu am mai citit o carte cu sufletul la gură, nu am mai suferit sau nu m-am mai bucurat pentru personajul principal, nu am mai analizat cu sufletul sau rațional întâmplările dintr-un roman. Bine, cu vârsta se schimbă și tipul de cărți citite, dar cert este că nu am mai citit nimic care să mă atragă precum un magnet.

Cred că ar mai fi multe de enumerat, dar timpul nu-mi mai permite să zăbovesc. Na, acum sunt om mare, cu responsabilități, cu îndatoriri. Nu regret că am crescut mare. Din contră, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns aici, că am o familie, că suntem bine, că singurele amintiri urâte sunt cele legate de școală, adică sunt un om fericit și ar trebui să-mi aduc aminte de asta ori de câte ori nimicurile aduc o umbră pe inima mea. Regret doar că nu am un buton pe care să apăs și să retrăiesc câte o frântură din magica mea copilărie.

Sursa foto: aici

 

 

 

Publicitate