De bine ce mă lăudam că Felix nu a fost bolnav până la 1 an și 5 luni, ba chiar mă dădeam doctoriță deșteaptă și pentru copiii altora care, vă dați seama, nu fuseseră tratați corespunzător de medici, Felix mi-a oferit șansa ( acum, la 1 an și 6 luni ai lui) de a mă relaxa într-un cadru intim în sânul medicamentos al Reginei Maria. Nu glumesc când spun că am fost ca în vacanță: mi se făcea curat, mi se aducea mâncare, apăsam pe buton și imediat era cineva la dispoziția mea. Din păcate, nu am putut dormi. În aproape 48 de ore am dormit cam 7 ore, din care 5 în prima seară. Prea panicată nu am fost pentru că el era vioi și nu părea a avea vreo suferință, dar eu și chiloții lui știam că situația era alarmantă. Să nu mai spun de febră, de hrănirea și hidratarea doar cu lapte de mamă.
Ca o mamă bună ce sunt, cum m-am văzut la adăpostul Reginei și cum Felix era zburdalnic, am început să am preocupări serioase. Vă jur că tot sejurul m-am gândit la mâncare! Iar când venea mâncarea, lăsam copilul de capul lui să se joace cu perfuzia prin pat, iar eu mă luptam cu turcii de la gura mea. Doamne, ce mâncare bună! De prisos să menționez că și mâncarea dietetică a lui Felix era bună. Nu știu ce or fi gândit doamnele care îmi aduceau masa, dar eu am realizat că instinctul de supraviețuire a decis că acum e momentul să recuperez kilogramele pierdute în ultimile 2 luni. La nici 51 de kg, doar nasu-mi atenționează trecătorii că sunt și eu printre ei.
Îmi mai aduceam aminte că am copil bolnav când auzeam „Mama, caca!”. Și atunci, risipeam cu mâna norișorii plini cu feluri de mâncare de deasupra capului, luam o mină ușor îngrijorată, dar mă luminam imediat când vedeam că situația e din ce în ce mai…solidă. Ce bine! Acum mă puteam gândi la meniul de la următoarea masă și mă puteam uita la desene!
Da, m-am uitat toată ziua la desene! Doar eu, Felix nu a fost prea impresionat. Sincer, nici mie nu mi-au plăcut desenele, dar cu toate astea, m-au acaparat. Prințesa Sofia nu m-a amuzat și nici nu m-a ținut cu sufletul la gură, muschetara Corinne ( Barbie și cei trei Muschetari) m-a ținut vrăjită cu ochii în televizor pentru că era tare frumușică.
Chiar insensibilă față de Felix, nu am fost, totuși. Pentru că stătea câte 10-14 ore cu perfuzia trebuia cumva să îl țin preocupat. Ne plimbam pe lângă pat, aruncam jucăriile pe jos și apoi coboram să le adunăm, mai făceam o construcție, mai băgam pe gât un gram de Smecta, mai mâncam o banană, mai trăgeam un pui de somn, mai învățam cuvinte. Când se termina câte o perfuzie din asta interminabilă, îl lăsam liber prin cameră. El era numai cu mâinile în coșurile de gunoi, în sita de scurgere de la duș, smulgea hârtia și o arunca ba în toaletă, ba la coș, stingea și aprindea luminile. Cel mai simpatic era când vroia „pucheche”, se ducea la „baii” și cerea „diu”-ul. Adică, vroia papucii, se ducea la baie și îmi cerea să se joace cu dușul, prin care era musai să curgă apa, altfel, îi deveneam antipatică. Despre copilul meu cel cuminte şi cum mi-a făcut el şederea uşoară în brațele Reginei, intenționez să scriu un articol separat. V-am zis asta ca să stați cu ochii pe mine :))
Sănătate tuturor ! Să ne vedem, să ne auzim şi să ne citim cu bine!
Sursa foto: Aici
În pauza de blog 