Începusem să scriu despre cum m-a ajutat Felix să am o şedere relaxată la Regina Maria, căci aşa promisesem,  dar nu se lega nimic. M-am străduit o bucată de vreme, dar decât forțat, mai bine baltă lăsat. Starea mea este alta acum. Am deasupra capului umbra unui norişor de supărare că, de două săptămâni, Felix încă are probleme cu burtica și face febră, că nu prea reușesc să îi dau tratamentul, că nu știu cum să-i mai combin cele câteva alimente de regim, că și el se înverzește la vederea acelorași feluri de mâncare și le refuză cu îndârjire, că am nopți când dorm doar 2-3 ore, că am lăsat casa baltă ca să gătesc pentru el, doar, doar i-o plăcea ceva.

Și uite așa, am ajuns să mă gândesc, mai mult decât o fac în mod obișnuit, la părinții cu copii bolnavi. Copii care nu vor fi niciodată sănătoși, care nu se pot juca, care nu se pot mișca,  care știu fiecare colțișor din spital și fiecare doctor după chip și nume, copii care știu doar cum e în lumea lor, nu și în lumea în care trăiesc cu adevărat. Mă gândesc ce simt părinții acestor copii? Ce gânduri au? Ce speră ei? …dacă mai speră ceva. Mai știu să zâmbească și altfel decât din complezență sau din amărăciune? Prin ce lupte au trecut ca să prindă curaj să intre cu copilul lor „special” în parc și să nu-și imagineze ce zic ceilalți, să le treacă pe lângă ureche întrebările mirate ale copiilor „normali”, să-și suprime revolta pe ei că nu au fost în stare să facă un copil fără probleme, sau involuntara revoltă pe copil că nu e ca ceilalți, că nu  vorbește, că nu râde, că  are mișcări ciudate, sau revolta pe Dumnezeu că le-a dat o cruce atât de grea pe care nu o meritau?

Ce putere au părinții să stea zile, săptămâni, luni, chiar ani, lângă patul copilului lor rugându-se fără oprire să se facă bine? Oare nu cedează niciodată? Oare nu se înfurie chiar pe copil că e așa cum e? Oare nu regretă că l-au adus pe lume, ca apoi să se considere niște monștri că au gândit așa ceva? Oare își doresc, ca în filme, să vină Diavolul și să încheie un pact cu  el, doar ca al lor copil să fie bine?

Viața acestor părinți mai e și altceva decât deznădejde, regrete, milă, neputință, luptă, judecăți și prejudecăți, lehamite de viață, dor de liniște, dorința de a lăsa, uneori, totul în plata Domnului și de a pleca unde or vedea cu ochii? Cum văd ei copiii sănătoși ai prietenilor? Au ajuns să-și urască, fără să vrea, prietenii, rudele cu copii sănătoși? Oare au avut vreo  clipă în care ar fi  vrut să îmbrățișeze și să sărute un alt copil? Dar, oare, mai sunt copii perfect sănătoși pe lumea asta?

Bănuiesc, că într-un final, toți ( sau aproape toți) părinții își vor accepta normalul lor, își vor iubi copilul așa cum este el, vor face tot ce pot pentru ca el să fie bine, să treacă lin prin viața asta, să se simtă iubit și acceptat, să nu fie împovărat de scăpările lor.

Până să ajung să stau cu Felix în parc, nu prea vedeam copii cu probleme. Dar cred că sunt mulți, mult prea mulți, pentru că , în minusculul parc din fața blocului, trec prea mulți copii cu diverse probleme. Nu mai sunt o raritate, ci aproape că au devenit o normalitate. Sunt prea multi copii bolnavi chiar din pântecul mamei. Pe rețelele de socializare au început să ceară ajutor pentru copiii lor prieteni sau prietenii prietenilor.

Oara boala va ajunge să fie ceva firesc pentru bebeluși, copii și  tineri?

Sursa foto:aici

Publicitate