Creşele şi grădinițele private, mai mult decât cele de stat, îți oferă posibilitatea să fii alături de copilul tău câteva zile sau săptămâni până se acomodează cu noua „ordine şi disciplină”. Zilele astea m-am trezit că în toamnă ar trebui să îmi dau copilul la creşă pentru că încă nu am garanția că banii îmi vor pica din cer la terminarea „mandatului” de ataş la copil, iar varianta ca o bonă, pentru care nu am nicio recomandare, să aibă grijă de el nu m-ar face să nu mai stau ca pe ghimpi la serviciu.

Trezindu-mă în plin început de dimineață şi uitându-mă la Felix cum doarme, la mutrița lui de copil scump, drag şi mult iubit, am realizat că şi eu aş avea nevoie ca cineva să mă ajute să mă acomodez cu lipsa lui. Când o să plâng pe holurile creşei, în baia de la serviciu, să mă ia şi pe mine cineva în brațe, să îmi ofere o batistă şi să mă enerveze, dar în acelaşi timp să mă liniştească, spunându-mi că Felix e bine, e fericit, e normal să fie acolo unde e şi că sigur NU plânge după mine. Până nu voi fi eu sigură că lui îi e bine acolo, până inima mea nu va mai refuza faptul că Felix nu suferă după mama lui, nu voi putea sta liniştită, nu îmi voi lua gândul de la el nici măcar o secundă şi nici nu voi înceta să mă condamn că mi-am aruncat copilul în ghearele colectivității.

Nu mă simt deloc pregătită pentru această schimbare sfâşietoare ( sună dramatic, dar chiar aşa o simt). Nu îmi doresc să ma duc la serviciu, să am un program fix, să am şefi, target-uri şi responsabilități. Nu îmi doresc să pierd zâmbete şi chicotite de copil, ochi mirați şi priviri ghiduşe, onomatopeele şi interjecțiile tuturor „Americilor” descoperite. Vreau să aud toate dum-dum-urile pe duşumea când aleargă să se ascundă sau să mă găsească mereu în acelaşi loc în care mă pitesc, toate lipa-lipa-urile tălpilor goale pe gresie. Vreau să îi aud vocea asta atât de drăgălaşă pe care o au copilaşii, toate variantele simpatice prin care trece un cuvânt până ajunge să fie spus corect. Vreau să mă tragă pe mine de pantaloni si să îmi explice cum ştie el mai bine că are să îmi arate ce a construit sau ce a desenat. Nu vreau să pierd zecii şi zilnicii pupici dulci, îmbrățişări ce-ți dau dureri plăcute de inimă pentru că sunt prea calde şi pline de o iubire care nu poate fi exprimată, ci doar simțită. Nu pot şi nu vreau să pierd nici o secundă din minunea cu care am fost binecuvântată. Vreau să văd, să aud şi să simt fiecare clipă din perioada cât e Felix mic, măcar. E o perioadă mult prea frumoasă, prea divină. Legătura, ataşamentul care se formează acum cu puiul ăsta de om o simt direct în stomac, în inimă. Îl iubesc de nu mai pot şi nimeni şi nimic pe lume nu îmi mai poate părea frumos şi cu sens dacă el nu este cu mine, lângă mine.

Deci, dragă creşă, îmi este greu să te plac pentru că eşti o furăcioasă de glasuri şi bucurii de copii, de tălpițe şi mânuțe curioase, de păr blond şi ochi albaştri. După ce mă voi fi obişnuit cu prezența ta în viața mea, poate voi găsi şi cuvinte de mulțumire. Până atunci, fă bine şi sapă-ți un şanț de jur împrejur, căci multă apă se va aduna din lacrimile mele. Sper că am fost îndeajuns de dramatică şi tăietoare de vene, încât vei fi blândă atât cu Felix, cât şi cu mine.

Iar voi, cei care ați citit articolul, spuneți-mi cum să mă acomodez la creşă, cum gestionez anxietatea de separare de copil? Că nu doar copilul trece prin asta, ci şi mama, iar Google nu mi-a fost de ajutor 🙂

Sursa foto: Aici

 

 

 

Publicitate