Eu nu fac parte din categoria mamelor care abia asteaptă să se întoarcă la serviciu pe motiv că mai schimbă mediul, că se mai aranjează. Pe bune, aş prefera să mă aranjez şi să ies zilnic în oraş, chiar şi singură, să arunc priviri miloage pe la vitrinele cu cele mai frumoase haine din lume, decât să fug zilnic la creşă şî să-mi arunc copilul din uşă fix în brațele educatoarei, căci trebuie să ajung la serviciu.

De ce aş fi nerăbdătoare să am şefi? Una e să ai un şef mic şi blond, care te strigă „mama!” cu cel mai topitor glas din lume, şi alta e să auzi ” Doamna Sorică, vă rog să mă urmați în birou” pe un ton care mă face să mă simt ca o gelatină.

Colegii mei nu or să priceapă că mi-ar plăcea să fiu plătită pentru că îmi urmăresc copilul pe camerele de supraveghere, că trebuie să o sun pe mama doar ca să o întreb ce aş putea găti cu 3 cartofi şi o țelină, că trebuie să o sun iar pe mama să îi spun că la noi e vremea faină şi sunt curioasă cum e vremea la Buzău.

Şefa mea nu o să înțeleagă că nu am chef de muncă pentru că nu mi-am luat energia şi fericirea din tălpițe moi şi calde, din obraji dulci, din zâmbete şi chicote de copil. Sau…o să înțeleagă doar dacă este asemeni foştilor mei şefi pe care i-am iubit cu adevărat şi după care am plâns când au plecat şi m-au lăsat să mă descurc singură la job şi în viață.

De ce aş fi nerăbdătoare să am termene limită, şedințe, ore peste program?  Nu, nu e o schimbare pe care o aşteptam cu nerăbdare. Doi ani au trecut nemilos de repede, când ar fi trebuit sâ însemne o veşnicie.

Nu mă simt deloc pregătită pentru un job  nou, colegi noi, şefi noi, program nou. Nu mă plictiseam deloc acasă. Mi-e greu să stau fără Felix mai bine de 9 ore. Simt că mi se fură prea multă fericire. Îmi era bine în bula mea mică, în universul meu compus din mine, Felix, magazinaşul de la colț, creşă, părculețul din fața blocului şi mamele sau bunicile cu care m-am împrietenit, dar cu care mă văd foarte rar pentru că ne-au crescut copiii şi i-am dus la grădiniță sau nepoții au plecat în altă țară. Rar ies din bula asta şi atunci îmi dau seama că am rămas în urmă cu muuuulte chestii, că m-am sălbăticit oarecum ,că zgomotul şi forfota dintr-un supermarket mâ obosesc şi mâ dezorientează.

Până la 1 noiembrie ziceam că mă bucur de ultimile zile de concediu, că am suficient timp să îl obişnuiesc pe Felix să stea o zi întreagâ la creşă. Am o laie! Felix e acum bolnav şi o săptămână va sta acasă.

Eehh, simt că de acum începe greul ăl mai greu! Dar ştiu că toți trecem prin asta. Aşa că…mă duc să mă culc ca să fiu frumoasă şi fără  cearcăne. 🙂

Sursa foto:Aici

 

Publicitate