Pe doamna Nevoia o apreciez maxim doar după ce m-am văzut cu sacii în căruță.

O urăsc de-a dreptul când mă împunge destul de dureros în coaste, când îmi dă şuturi în fund şi dureri de cap doar pentru că îi este ei drag să mă vadă mai deşteaptă, mai capabilă, mai încrezătoare, mai independentă, chiar dacă eu vreau ( deşi, uneori,  în adâncurile inimii,  nu prea mai vreau, dar sper să se rezolve cumva fără implicarea mea activă) să rămân în stadiul de parazit, lipitoare sau căpuşă.

Deşi ştiu că doar datorită Nevoii am reuşit să învăț multe chestii folositoare în viață, mereu o întâmpin cu săbii şi furci, sprâncene încruntate şi un refuz categoric de a-i face pe plac. Se înțelege că acest lucru se întâmplă când Nevoia a venit nechemată, când ea şi Viața ( o altă doamnă faină, dar tare dificilă) s-au gândit că e momentul să îmi croşeteze o nouă cărare pe care să îmi adâncesc  paşii, taman când am terminat de consumat o altă nevoie dorită sau forțată şi luam şi eu o gură de relaxare căutând nişte cai verzi pe pereți.

Dacă Nevoia şi-a scris pe listă că obiectivul ei este să mă învețe ceva până la o anumită dată,  ei bine, va călca fără pic de milă peste  cadavrele rugăminților mele şi îşi va folosi toate armele din dotare pentru a-şi atinge obiectivul: întâmplări, oameni, zvonuri, idei. Toate vor veni peste mine. Mai întâi blând, ca să pară fată faină. Dar, dacă eu sunt catâr şi încerc să o fentez, va da năvală peste mine, fără a mai sta la discuții, ajungând să mă îngrozească punându-mi dinaintea ochilor termenul limită. În acest punct, ea stă pe scaun, cu picioarele pe birou şi se uită cu un aer de superioritate cum mă zbat ca un peşte pe uscat să fac față caznelor pe care mi le-a dat.

Într-un final, reuşesc să ajung la linia de finish. Atunci,  eu am un aer de superioritate şi îi zic sâc! Nevoii, de parcă nu datorită ei am mai urcat o treaptă în viață! Abia după ce pleacă, strig după ea să îi mulțumesc, dar nu mă mai aude. Probabil se supără şi se duce în bârlogul ei să rumege o altă încercare pentru mine. Dar, îi trebuie aprobare de la Viață. Din fericire, Viața mai şi respinge sau retuşează ideile strălucite ale Nevoii.

PS. Articolul l-am scris, aproape pe tot, în mod spontan în timp ce făceam peşte cu legume pentru Felix şi îmi maltratam mintea cu tot felul de gânduri legate de condus, de faptul că de miercuri sunt nevoită să conduc singură şi eu sunt praf la capitolul ăsta, nu am prea practicat şofatul si am un miliard de temeri. Mă bucur că nu am reuşit să termin articolul până s-a trezit Felix pentru că nu ați fi aflat că m-am urcat cu el în maşină şi am plecat la viitoarea noastră casă. Şi am plecat pe noapte! Vă dați seama? Singură, fără nimeni în dreapta mea pentru prima dată! OMG! Şi am ajuns cu bine, şi când am oprit maşina au început să îmi tremure picioarele. Felix a fost maxim pe drum. L-am antrenat de acasă să fie cuminte şi să mă susțină strigând „hai, mama!”, ceea ce a şi făcut. La întoarcere….a fost total opusul, drept pentru care nici nu ştiu prin ce minune am ajuns acasă.

Îmi urez şi vă urez drumuri bune şi curaj de a vă înfrunta temerile de orice natură cât mai repede, că de Nevoie oricum nu scăpați!

Pentru amuzament, aici găsiți experiența primului examen auto, care a fost de râsul curcilor. Iar aici găsiți în ce staďiu eram după 11 ani.

Sursa foto:Aici

 

Publicitate