Uite așa ne comportăm uneori, de fapt, rare sunt excepțiile: ca și cum am fi  nemuritori! Adevărul e că nu te poți abține! Cum ar fi ca în fiecare zi, la fiecare nenoroc, la fiecare cânt de pupăză, să ne oprim puțin în loc și să ne spunem: hei, sunt un  simplu muritor, sar peste hop și-mi trăiesc viața mai  departe, căutând ceva frumos, valoros, care mă face fericit, mulțumit; e și mâine o zi, poate nici nu  am nevoie de asta acum, poate nici nu am nevoie să fiu un om bogat, poate nici nu am nevoie să fiu apreciat de nu știu cine!

După ce mori doar amintirea se mai alege din tine. O amintire care rămâne ca o durere în inima celor mai  apropiate persoane: părinți, frați, soți, copii. În rest, lumea te va cam uita.

Viața e scurtă și îți dai seama de asta când ești într-o pasă proastă, în care, mai mult ca niciodată, te simți frustrat că nu ai sau că nu poți și, după ce te-ai certat cu lumea și cu cerul, îți spui: What the fuck! Sunt în viață, mă mișc, mănânc, beau, am un acoperiș deasupra capului, cumva o voi scoate-o eu la capăt! O viață am, ce cucu! Și nu vreau să o trăiesc într-o veșnică nemulțumire, invidie și dorințe, care până la urmă, sunt stupide.

Sunt oameni care strâng, și strâng, și strâng. Haine, scaune, pungi, amintiri, jurnale, ziare,  scrisori, telefoane, papiote, pantofi, flori uscate, gânduri nespuse, sentimente reprimate și câte și mai câte! Și , pac!, într-o zi, mor! Și ce se întâmplă cu agoniseala lor? Ce mai reprezintă pentru ei? Nada! Stau sus în ceruri și își dau palme peste ochi, și îl iau de guler pe Dumnezeu că nu le-a luminat mintea mai devreme să știe să fie buni, să ajute, să înțeleagă, să călătorească, să-și cumpere un lănțișor din aur pe datorie, să spună ce le place, ce le displace, să nu mintă, să nu înșele, să nu se zgârcească, să dea de la gura lor, să nu le pese că nu au o casă luxoasă, că nu merg în Grecia, ci în Costinești, să aprecieze, să laude, să îmbrățișeze, să nu lovească , să nu urle, să uite, să ierte, să aibă  răbdare, să creadă, să simtă, să asculte muzică tare și să le spună vecinilor adunați la ușă că  le dă o „prăji” dulce și zemoasă  dacă mai suportă încă 10 minute de vibrații, să meargă pe jos, să sufle în puful de păpădie, să meargă desculți prin iarbă, să nu stea pe telefon când în jurul lui natura își arată splendoarea, să asculte în cabinetul medicului cum bate inima bebelușui încă nesosit pe lume, să ofere flori așa, de chestie. Multe „să da-uri” și  „să nu-uri” , care nu-și mai au rostul.

Ne distrugem sănătatea pentru bani pentru că vrem să trăim bine, să avem multe, să facem multe, să mâncăm multe. Mulți îşi vând sufletul şi distrug suflete pentru bani. Mulți vor să guste viața prin vicii, aşa consideră ei că au o viață frumoasă uitând că sunt muritori şi că nu au puteri supranaturale să dea timpul înapoi sau să se vindece de boli.

Avem o singură șansă în viață să trăim cât mai liberi în gând și în  simțire. Și acum, crunta realitate: cum, pana mea, să fac, să facem ce am tot pălăvrăgit eu mai sus când viața asta  nu e floare la ureche? Trebuie să munceşti pentru bani. Unii muncesc mai puțin, alții mai mult; unii muncesc şi au, alții muncesc şi nu au. Fie că  ai sau că nu prea ai, tot vrei să pui la ciorap, tot vrei să te îmbraci fain, să ai o casă cochetă, să pleci în excursii, să ai bijuterii, parfumuri,  tot  vrei să laşi o moştenire demnă, tot vrei să îți ajuți copiii să trăiască bine şi fără griji. Pentru asta, mai închei  contracte determinate cu diavolul. Alții, au contracte nedeterminate. Sunt ăia care conduc lumea, ăia care ne vor „binele”, care au distrus planeta, care au făcut războaie. Sunt și ăia, mai mici, care omoară suflete la un nivel mai mic. Ăştia  chiar se cred veșnici pe pământ!

E ușor să dai sfaturi! E greu să pui în practică. Îți dorești să trăiești clipa, să  trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima, dar poți? Nope! Ai responsabilități și îndatoriri, cineva depinde de tine. Poți spune: frate, gata, îmi bag picioarele, eu plec în Maldive, după mine potopul? Nu poți! De parcă poți să fii zen orice s-ar întâmpla! Doar să fii nebun!

Ca să îți fie mai ușor, poți încerca, în mod conștient la început, apoi vine de la sine, să îți dai seama de adevărata importanță a unui lucru, de faptul că nimic nu ni se dă fără  a putea duce, de faptul că orice rău  are un sens care duce spre ceva bun,  de faptul că orice neajuns dispare când te axezi pe ceea ce ai, că văicăreala și privirea numai peste gardul vecinului nu fac decât să țină lucrurile pe loc. Vorba aia, daca tu  ai un fir de iarbă în grădină și vecinul are un falnic tei, ce faci? Aștepți un fulger să despice teiul și o ploaie să-ți ude firul de iarbă sau te apuci și uzi tu  firul de iarbă? Timpul trece și nu se mai întoarce. Până vine ploaia, firul se usucă și , odată cu el, și tu.

Cred că ați prins voi ideea. Am scris articolul ăsta mai mult ca o autostimulare. Am o ciudă pe mine că trec aiurea prin viața asta. Că nu mă hotărăsc, că nu încerc, că nu caut, că stau, că mi-e teamă, că nu  am încredere în mine, că aștept confirmări de la alții, că deranjez, că nu merit,  că nu  vorbesc, că nu  ascult, că  judec și mă judec, că Dumnezeu îmi dă și eu nu valorific,  că nu-mi îmbogățesc sufletul cu…ceea ce este etern: dragoste și toleranță. Frățică,  timpul e veșnic, nu și eu!

Sursa foto: Aici

Publicitate