Pe la 5 dimineaţa îmi pupam şi îmbrăţişam copilul, care dormea lemn. Nu mă pot abţine să nu pun mâna pe el când  e aşa cald şi moale. Şi dacă nu aş fi un homo sapiens, l-aş şi mânca! :)Mă uitam la făţuca lui şi îl  rugam fierbinte pe Doamne Doamne să mi-l ţină sănătos şi să-i dea o viaţă bună şi liniştită. L-am luat în braţe şi  atunci parcă am îmbrăţişat tot cerul cu  divinitatea lui.

De când a apărut omuleţul ăsta în viaţa mea am înţeles cu adevărat că inima este casa sufletului, căci acolo, într-un organ , am simţit o durere, o apăsare plăcută, acolo simţi greutatea dragostei pentru puiul tău. Te apucă jalea ştiind că toată drăgăleala asta nu o să mai ţină mult pentru că se face băiatul mare şi devine scârbos şi ruşinos să te pupe mama, mai ales, ferească  Sfântul!, Doamne apără şi păzeşte! , dacă o face în public.

Parcă te încearcă şi un soi de disperare că atunci când vine , pentru  că aşa a vrut el, aşa a simţit el, să te pupe sau să te mângâie pe cap poate fi pentru penultima dată  (dramatizez puţin pentru că  are totuşi 3 ani, e încă mic și iubeşte sincer, cu toate emoţiile la vedere). Nu-i fericire mai mare pe lumea asta şi dincolo de ea decât să te drăgăleşti cu  copiluţul tău şi să ştii că tu eşti lumea lui, căci aşa simţi: că fără tine pământul nu se mai învârteşte pentru copil, că nu există supravieţuire fără mamă, că tu eşti apa şi pâinea lui.

Va veni ziua când nu  voi mai fi centrul universului lui, nu o să-l mai pot strânge tare, tare în braţe, contra voinţei lui, şi nu o să îi mai pot da un pupic apăsat în timp ce trag pe nas  de-mi ajunge până în măduva oaselor mirosul lui de copil, pentru că ar însemna să mă lupt să leg fedeleş un ditamai  vlăjganul cu început de mustăcioară şi pretenții de bărbat adevărat şi puternic.

Acum, parcă sunt şi geloasă pe viitoarele lui prietene şi preocupări care nu o  includ şi pe mama! Adică de ce să nu mă ia şi pe mine când scoate o  fată la suc? Ce, am ciumă? Stau şi eu cuminte pe scaun , mă uit la oamenii de pe stradă, nici măcar nu ascult ce vorbesc! Ba le plătesc şi consumaţia, ca să mă ia şi data viitoare! De fapt, nu e gelozie , e o părere de rău că nu o să mai trăiesc aceste clipe. Dar,  el o să crească  şi, odată cu el, şi eu voi creşte şi legăturile astea emoţionale se vor deznoda şi reînnoda în alt mod şi cu o altă intensitate,  energie şi semnificaţie. Eu aşa mă gândesc că o să  fie. Adică nici  eu nu o să mai fiu  aşa doritoare să-i pup tălpile şi „picioruşele” păroase şi puturoase, de exemplu! Pe alea să i le pupe iarba şi nisipul de la mare.

Eu n-am văzut „om” mai grăbit ca timpul. Ştiu ce hram poartă, ştiu că trecerea lui ne enervează şi ne este potrivnică atunci când privim în urmă la clipele frumoase, pe care tot timpul ni le-a oferit şi  a depins de noi de cât de intens le-am trăit şi le-am  gravat în minte şi în suflet. Mai ştiu că dacă el nu  ar trece nu ni s-ar vindeca sau măcar cicatriza răni ce păreau că vor supura pe veci. De aceea, încerc să devin cât mai conştientă şi recunoscătoare de tot ceea ce am şi trăiesc. Să devin cât mai independentă şi tolerantă faţă de  cum îşi doresc ceilalţi să treacă prin timpul lor, căci aşa cum şi eu am dorinţe, nevoi şi planuri, şi ceilalţi au. Dar să nu uităm că suntem oameni şi avem nevoie de oameni, deci şi de timpul lor, şi ei de timpul nostru. Bănuiesc că  soţul meu  va vrea să  se împuşte când va citi cele de mai sus, dar pe principiul că  femeiele-s de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte, n-am soluţie pentru el şi nici  şansă de scăpare. Eu îl asigur că mă străduiesc să realizez cele de mai sus şi cu asta m-am spălat pe mâini! :).

Vă îndemn, şi pe această  cale mă îndemn şi pe mine, să vă opriţi în loc ( voi puteţi, timpul nu) să observaţi şi să conştientizaţi că timpul pentru  miros de copil, joacă, primele cuvinte şi achiziţii, îmbrăşişări şi pupici , tropăit de tălpiţe, „mami” şi „tati” strigate cu  glasurile lor dulci, vieţi ruinate că aţi pus o piesă roşie de lego şi nu albă în  vârful turnului, pentru că nu ţi-ai dat seama că laptele pe care l-a cerut acum îl  voia de fapt ieri să-l bea, pentru că vrea să  dea o petrecere cu muzică tare de-ţi zboară ochii şi pentru  tot farmecul  copilăriei, trece pe nesimţite şi-ţi dai seama deodată că: ai scăpat de pampers, că  vorbeşte, că mănâncă singur, că nu ţi-a mai luat 2 zile să faci o ciorbă, că ai stat în supermarket 2 ore, că  ai reuşit să faci patul o dată pe săptămână, că nu mai ai privitori când stai regeşte pe tronul de la baie, că ai făcut duş cât s-a uitat cuminte la desene ( trăiască Chip şi Dale!) şi multe altele care până mai ieri erau pe lista ” Eu  voi mai putea vreodată să fac asta?” Toate astea te  iau prin surprindere şi  ți se face dor de toate greutățile fizice şi psihice  prin care ai trecut şi te simți vinovată pentru toate dățile când ți-ai dorit să poți face ceva fără copilul tău pentru că uite, acum poți să faci şi treabă, să ai şi puțină grija de tine, dar astea îți fură din timpul petrecut cu el. Ăsta este cursul firesc al vieții, desprinderea de mamă este un lucru normal şi de dorit, dar mă întreb dacă mama se desprinde vreodată de copilul ei? Bănuiesc că nu.

Haideți să lăsăm viața să-şi urmeze cursul…stați că am greşit, că asupra vieții nu avem noi nicio putere. Deci acum vă zic corect: haideți să belim ochii la copiii noştri, să îi ascultăm şi să-i iubim  mai mult prin prezența, disponibilitatea şi afecțiunea noastră şi mai puțin prin sute de cadouri, gadget-uri, bomboane şi kids landing-uri.

Vă pup pe mărțişor!

Sursa foto: aici

Publicitate