26 decembrie 2019, în parc, aveam o anumită conversație cu  Felixone a cărei concluzie a fost următoarea:

– Mami și tati sunt cei mai fericiți când tu ești fericit. Te iubim mult, mult de tot și vrem să te vedem mereu fericit

-Daaaa! Și eu îl iubesc pe Răducu mult ( normal, întotdeauna îl iubește pe Răducu mai înainte de noi, părinții care l-am făcut și crescut 🙂 și pe tine, și pe tati, și pe Mig ( celălalt tată al lui). Mami, dar tu te iubești pe tine?

Nu zic nimic și îl fixez cu  privirea. Prin minte îmi trec multe imagini și gânduri. Dar totul a durat o secundă. Îi răspund imediat:

-Sigur că da!

-Mami, eu  cred că uneori nu te iubești. Nici  eu nu mă iubesc, nici tati, nici  Răducu, nici  Mig.

Măi copile, câtă dreptate ai! Prin voi ne mai dă Dumnezeu semne că am uitat de anumite valori, altfel nu știu de unde aveți atâta înțelepciune la o vârstă așa fragedă!

Oameni buni, de multe ori nu ne iubim. Deloc! Și nu e vorba că nu ne iubim o zi sau o luna, ci că ani la rând nu ne iubim. Ajungem să lăsăm iubirea de sine pe mâine, pe luni, pe altădată, pe într-o zi,  luați de valul vieții, de spuma valului care pe cât de frumoasă pare a fi, pe atât de tumultuoasă este. Toată ziua suntem grăbiți și agitați, timpul nu ne ajunge nici măcar pentru  treburile zilnice, dar pentru a rupe o fâșiuță din el pe care să o  folosim pentru odihna noastră trupească și  sufletească, pentru  familia și prietenii nostri, pentru hrana minții. Obosiți, frustrați, dezamăgiți, neînțeleși, chinuiți, plictisiți, nervoși ajungem să nu mai știm a ne controla, a pune stop vâltorii și atunci vine năpasta, care este urâtă și înfricoșătoare, dar care ne dă un pumn în față  de ne limpezește mintea, ajutându-ne să vedem ceea ce contează cu adevărat: sănătatea , liniștea sufletească, familia și Dumnezeu.

Toată lipsa de somn, toți nervii pe care în loc să-i arunc în foc, i-am crescut în mine și apoi, poleiți cu  aur și virtute i-am aruncat în oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, toate cuvintele nedrepte și gândurile urâte, toate judecățile, toată suferința provocată celorlalți, toată superficialitatea față de cele sfinte, toate promisiunile ce mi le-am făcut mie însămi că voi  fi  din nou omul ăla vesel, care mai știe și a zâmbi, și a glumi și a se bucura de tot ce e bun și  frumos în viața lui, toate aceste promisiuni care s-au înecat în praful neîndeplinirii, toate dățile în care m-am uitat în oglindă și mi-am zis că sunt urătă și neîngrijită, toate nemulțumirile legate de ce-mi lipsește , deși am tot ce-mi trebuie, toate  momentele care mi s-au arătat a fi  frumoase și  născătoare de lumină și bucurie, dar pe care eu  am refuzat să le trăiesc pentru  că mă scoteau din bezna și letargia  cu care eram obișnuită, toate astea și multe altele s-au adunat unele peste altele și au format…un diagnostic: Melanom

Na, belea! Mai trăiește normal dacă poți! Ce-i asta? Un sfârșit? Un început? Amândouă? Cât durează? O să fie rapid? O să  doară? O să fiu deprimată? O să fiu optimistă? O să accept? Mă pot obișnui cu gândul? E grea lupta dintre deznădejde și credința în puterea lui Dumnezeu? Sigur eu  sunt singurul  vinovat? Sigur mie mi se întâmplă?

Sigur că mie mi se întâmplă! Sigur că eu  sunt vinovată! Și sigur că pot duce, căci  tot de la Dumnezeu e și asta și mi-a dat ca să pot duce și să pot îndrepta tot ce am făcut greșit. Pe EL, o clipă nu am fost furioasă. Din contră! El a fost nădejdea mea, echilibrul meu, speranța mea, puterea mea și vindecarea mea.

Mi s-a spus că voi  avea două operații ( pe lângă cea făcută inițial, în urma căreia am și aflat diagnosticul)): pe obraz pentru a lua mai mult ca marjă de siguranță și la gât pentru  a face biospisa ganglionului santinelă ce ar fi  ajutat la identificarea stadiului de boală în care sunt.

Până la aflarea biopsiei ganglionului santinelă nu am fost om. Zece zile au  fost insuportabil de supraviețuit. Am plâns, m-am rugat, m-am descurajat, m-am îmbărbătat, m-am căit, am disperat, am urlat,inabusit, in pumni,cum altfel?.  Simțeam că am atâta tensiune și ciudă strânse în mine încât dacă dau cu pumnul de asfalt crapă Pământul în două. Era atât de simplu să rămân în starea de renunțare, atât de simplu să fiu negativistă, fatalistă! Ce greu îmi era să îmi spun că voi fi bine, să nu-mi contrazic credința în miracolele lui Dumnezeu ,  să par optimistă în fața celorlalți! Era atât de greu să îmi accept imensa rană de pe obraz. Cea de la gât e mai simpatică, e ascunsă acolo, nu iese în evidență. Ah, cum am putut să  spun vreodată că sunt urâtă? Acum cu cicatricea asta de pe obraz cum mai sunt? De nevoie, mă voi împrietenii  cu cicatricea ce va rămâne. Nu vreau să  devină semnul fricii. Vreau să fie un semn al  vieții, să știu că o  am pentru  că  am supraviețuit, să știu că a fost o lecție de la Dumnezeu, să știu să  apreciez valorile spirituale, nu cele materiale, să știu că mâine poate însemna niciodată și să nu mai amân ce simt eu că este important.

În momentul în care am aflat , telefonic, că melanomul nu a ajuns să se extindă în organism, mi s-a tăiat răsuflarea. Și am plâns! De fericire, de îndurarea Celui de Sus, de mila mea, de faptul că știu cât de mârșav este melanomul .Acum, nu pot spune că sunt zen. Am o teamă, o frică. Cancerul e acolo, e umbra mea și  eu încă nu mă pot preface că nu o  văd. Și nici nu o să pot vreodată.

După toată experiența asta am vreo două sfaturi:

  • odihniți-vă când nu mai puteți, nu puțin mai târziu
  • faceți mai des lucruri care vă fac plăcere, chiar și plăcerile de câteva minute pot fi magice
  • timpul petrecut cu oamenii dragi este pur și simplu  vindecător
  • dacă aveți o  divinitate sau un om în care credeți orbește atunci veți avea puterea să  acceptați și să treceți peste orice vifor din  viața voastră.

Să nu vă gândiți că  eu  reușesc să  fac toate cele de mai sus, căci nu  e floare la ureche, avem datorii, responsabilități, viața nu e chiar ușoară, dar măcar să facem puțin mai mult pentru  noi decât am făcut în ultima vreme sau, unii  dintre noi,  poate n-au  făcut niciodată nimic pentru  ei.   Știu că fiecare om devine înțelept doar prin propria-i experiență, nu prin sfaturile mele, dar eu, prin blogul ăsta mă mai încurajez și pe mine 🙂

Și pentru  că urmează un nou  an, eu zic  să-l gădilăm la zerouri și la buclele lui  doi, și să-i spunem de pe acum că îl   considerăm magnific, mirobolant, strălucitor, aventuros, amuzant, dulce și drăguț. :))

Dacă aveți și voi  experiențe asemăntoare vă atept pe blog să le împărtășim și să ne încurajăm.

Publicitate