De la anul 2018 am avut așteptări, care nu mi s-a părut că mi s-au îndeplinit cu vreo urmă de succes. Urmare a nemulțumirii mele, de la 2019 nu am mai vrut nimic, în schimb, a avut anul așteptări de la mine. Degeaba! Nu și-a ales persoana potrivită. Dar el a ținut morțiș să-mi dea o lecție în stil zbang-zbang. Dar dacă nu mă scutura în halul ăla nu aș fi ieșit de pe drumul greșit și anost pe care mă aflam. Deși la început de an 2020 nu mi-am mai așternut pe blog dorințele pentru noul an, căci nu am avut chef de blog, de scris, de făcut obiective, am reușit ca pe parcursul anului să fac sau să încep multe schimbări care se aflau pe listele din anii trecuți. Cumva, toată teoria din 2018 și 2019 am început să o pun în practică în 2020. A fost un an în care m-am concentrat mai mult pe starea mea de bine, pe mici plăceri pe care mi le-am permis pentru că TREBUIA și trebuia pentru că AȘA AM VRUT EU .
Pe 2021 observ că lumea îl așteaptă ca pe un salvator. Se pun multe speranțe în cârca lui. Deja primește mai multe scrisori decât Moș Crăciun!
Eu, pe 2021 îl primesc cu un zâmbet discret și cu o privire prin care se subînțelege că ar fi drăguț să fim prieteni și să ne ajutăm. Nu-i cer să fie anul marilor schimbări sau anul în care îmi găsesc sensul în viață. Îi cer să-mi fie vocea aceea de o auzi în urechi și nu știi de unde vine: „Fă-o! Acum! Hai, că n-o fi foc! Acum ori niciodată! Au mai făcut-o și alții și le-a fost bine, nu le-au picat sprâncenele și nici n-au mâncat apoi ceapă cu păine!”.
Îi cer, mai bine zis îl rog, să îmi ofere contextul și eu mă voi strădui să văd ușile deschise, nu lacătele care le închid, așa cum sunt obișnuită să fac pentru a avea de ce mă plânge și a găsi scuze pentru propria-mi nefericire și lene.
Anul ăsta sper că mă voi concetra mai bine asupra responsabilităților de la serviciu și de acasă, căci anul trecut am gonit doar după pace și liniște și mi se părea o corvoadă să fac absolut orice, chiar și o omletă, și nu este nici glumă , nici exagerare.
Pandemia mi-a ușurat efortul de a socializa prea mult, că deh, eu tânjeam după liniște, singurătate, după momente în care să mă gândesc la ale mele sau să îmi recapăt o fărâmă de putere de a face ce mai era nevoie prin casă sau ce ținea de îndatoririle unei mame veșnic obosită și fără chef. Am început să fiu ceva mai optimistă în ce privește viitorul meu, dupa câteva luni de la diagnostic , când am văzut că analizele, slavă Domnului, îmi sunt bune. Deși eram bine, eu mă credeam bolnavă și mă pegăteam pentru cele mai rele vești. La asta încă mai lucrez căci nu mă consider un om sănătos, ci un om bolnav care se simte bine. Însă controalele și analizele periodice, precum și cicatricea de pe obraz nu îmi oferă șansa de a mă considera altfel, în schimb îmi oferă ceva mult mai de preț, așa cum fac suferințele în general: șansa de a mă reîntoarce mai des la bunătate, la lumină, la inima oamenilor dar, mai ales, la inima mea; șansa de a mă bucura mai des și mai „celular” de micile normalități ale vieții, pornind de la faptul că am deschis ochii dimineața, continuând cu faptul că supa aia caldă a mers atât de bine la burtă și terminând cu un pupic de noapte bună de la copiluțul meu.
Poate unii vor spune ( mă gândesc mai mult la soțul meu și la mama) că am fost destul de des urâcioasă, nervoasă, însă eu știu foarte bine ce lupte am purtat și ce aș fi putut scoate la suprafață dacă bătăliile nu se lăsau și cu ceva victorii. Poate în exterior nu se vede sau poate se vede altfel decât se așteaptă de la mine, dar eu știu prin ce schimbări am trecut, știu că mai am multe de lămurit, că sunt la început de drum și că viața nu e pentru nimeni ușoară și nici degeaba.
Totuși, pentru 2021 mi-am setat un mare obiectiv, care îmi dă fiori pe șira spinării pentru că știu ce greu îmi va fi să iau, cu zâmbetul pe buze, drobul de sare de deaupra capului: să scap de frici, să scap de Teamă, care se ține ca scaiul de mine. Știu că o moștenesc pe bunica mea din partea mamei, dar ea are 80 de ani și eu, la 35 mai am puțin și o întrec la frici, temeri, panici și gânduri dezastruoase. Având în vedere că asta e o chestie care devine din ce în ce mai puternică, prezentă și deranjantă odată cu vârsta, imaginea mea la 70 de ani ( pe care îi voi apuca doar pentru că sunt curioasă cum o să fie prietenia cu fricile mele) e de-a dreptul apocaliptică dacă nu schimb ceva acum. Nu de alta, dar renunțând la frici inutile, contribui la starea mea de bine, a celor de lângă mine și, cu siguranță, voi atrage și energii pozitive.
Pentru că viitorul lui 2021 se transformă cu pași repezi în prezent și trecut, vă doresc să începeți a pune binele înainte, florile păcii să le sădiți în inimile voastre, să dați drumul izvoarelor de iubire și, în spiritul reclamelor de la TV, la final de an să spuneți: a fost un an prea bun, prea frumos, prea cu sens, prea firesc!
Sursa foto: aici
În pauza de blog 