Iubesc obiectele. De la cele mai mici, la cele mai mari, cum ar fi, de exemplu, o aţică de mărţişor şi o casă- mare, cu etaj, cum altfel? 🙂 Mă ataşez de ele ca zâmbetul unui bebeluş de inima mamei lui. Hm, ce comparaţie potrivită am făcut, căci, în esenţă nu de obiect mă ataşez, ci de sufletul pe care îl cuprind.
Viaţa asta vizibilă şi tangibilă este însufleţită, are o inimă care bate în ritm de bucurie şi tristeţe, o inimă prin care curge doar iubire , nicidecum ură, pentru că ura nu există, ura este doar o formă a iubirii prost manifestată de cei care au uitat că ei înşişi sunt iubire şi atât.
Aţi pimit vreodată un cadou care nu prea v-a plăcut, dar l-aţi păstrat şi aţi avut grijă de el ca ochii din cap? Bănuiesc că da, căci iubeaţi persoana care vi l-a dăruit. Sau poate că vă era dragă amintirea care vă lega de acel obiect.
Am plâns după scrisori pierdute sau aruncate de mama care nu mi-a înţeles ataşamentul energetic faţă de ” nişte hârtii”; am suferit de-a dreptul când s-au spart, crăpat, făcut ţăndări mici „prostioare”.
– E, hai, era doar un obiect! Nu trebuie să te ataşezi de obiecte!, mi se spune
– Dar nu e vorba de obiect! E vorba de mâinile părinţilor mei, sau de fericirea vacanţelor de vară la bunici cu soarele ăla de dimineaţă şi jocurile alea cu copiii ăia; e vorba de râsul nebunesc cu prietena mea dupa o sticlă de Stejar; e vorba de sacrificiu uneori, de faptul că cineva, din iubire pentru mine, a renunţat la propriile plăceri, dorinţe, nevoi pentru ca eu să fiu bine, fericită.
Nu, categoric podul meu, sertarele mele, nu vor fi goale. Vor fi mereu pline ochi de toate emoţiile,privirile, atingerile şi mirosurile cu care au fost însoţite obiectele pe care le-am primit. Mi-e şi teamă să pierd ceva, căci ştiu că odată cu trecerea timpului le voi uita, aşa cum ar fi şi firesc. Şi nu vreau asta, căci aş simţi că pierd o parte din mine, la nivel de conştiinţă. Voi uita că şi ele au contribuit la ceea ce sunt azi, cum gândesc şi cum aleg să simt , voi uita ce anume au schimbat ele în mine, în viaţa mea, le voi uita rostul avut.
Articolul ăsta a pornit de la faptul că un prieten vrea să-şi vândă casa pentru că are el alte planuri, cu care eu nu sunt de acord, de parcă ar conta :)). Nu sunt de acord pentru că erau nişte vecini şi prieteni faini şi-mi aduceau bucurie . Apoi, nu înţeleg cum îi lasă inima să renunţe la casa pe care au construit-o ei, din munca lor, din străduinţa lor, după dorinţa lor. Pentru mine , casa în care stau nu e doar o casă. Casa asta a fost construită cu muncă din partea părinţilor nostri, cu niste sacrificii, cu vise, cu dorinţe amânate, cu dragoste, cu nervi ( aici soţul meu vă poate da detalii legate de birocraţie, muncitori neserioşi, certuri cu mine şi câte şi mai câte). Când ştiu ce eforturi s-au depus, nu aş putea renunţa în veci la ea. Simt casa asta, o trăiesc. o iubesc. Şi stiu de ce este aşa. Pentru că am cu ea o legătură , în primul rând sanguină- părinţii mei, apoi ştiu câtă muncă fizică a depus şi încă depune Adi. Fie vorba între noi, el ar fi gata să vândă casa şi să facă alta oricând. Doamne, unora le place munca de Sisif, serios!
La voi cum stă treaba cu ataşamentul faţă de obiecte? Care vă sunt cele mai dragi? Aveţi un cufăr cu amintiri?
A! Vedeţi că e toamnă, acum ia naştere amintirea mirosului de plăcintă de dovleac şi de castane la cuptor; bucuria de a aduna castane, de a simţi fierbinţela unei căni pline cu vin fiert; să nu mai spun de frumuseţea unei plimbări prin ceaţă. Şi cam atât că trebuie să creez un minunat miros de ceapa călită, căci or fi obiectele mari purtătoare de emoţii sublime, dar cu purtarea emoţiilor care se nasc din foame nu se compară nimic 🙂
Sursa foto: aici
Eu sunt din cei care nu prea se despart de obiecte și obiecțele. Sunt cumva salvate din curgerea timpului, chiar dacă timpul curge și prin ele 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Va inteleg perfect! Simt ca parca ar avea suflet obiectele. Mi-e mila sa le arunc, parca le-ar durea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Țin la obiecte, desigur. Țin până nu mai țin. Spre exemplu am plecat azi de acasă cu un pix și când l-am pierdut, mi-a părut rău. Un simplu pix. Care este valoarea lui reală câtă vreme, fiind de duzină, pot cumpăra nu știu câte altele în loc? Totuși îmi aparținea. Îl folosisem cu plăcere, pentru că scria frumos. Astfel că am regretat când l-am rătăcit. Avea locul lui special unde îl purtam tot timpul, dar l-am căutat mai mult de sfert de oră, peste tot. Asta denotă clar cât ținusem la el. Un pix? Dar lucrurile toate de care ne înconjurăm în viață? Credem că ținem la ele. În realitate, în momente de răscruce, mai ales atunci, vom ști exact ce și cât este de important. Nimic din ceea ce ne închipuim. În caz de un cutremur, spre exemplu, copiii în brațe și atât. Nimic altceva nu va conta. Când am plecat din România am putut să îmi pun într-un simplu bagaj, tot ce am crezut că aș fi avut nevoie. Desigur, celelalte rămâneau acasă, nu este un exemplu foarte bun, căci tot mie îmi aparțineau în continuare și cele pe care nu le-am mai folosit iată, de câțiva ani. Stau acolo nefolosite și prin urmare, nefolositoare. Însă dacă mă întorc să zicem mâine și nu aș putea să-mi iau lucrurile pe care iarăși am reușit să le tot strâng împrejurul meu… Nu voi sta prea mult să mă gândesc. Același troler îmi va fi de ajuns pentru averea mea. Acestea sunt așadar obiectele. Amintirile adunate în memoria sufletului sunt mai importante, eu așa cred. Știi că pentru a face lumină îți este bună o lanternă. Și ți-o cumperi. Însă nu lanterna, ci lumina ei îți este dragă. Mâine voi scrie și cu alt pix, căci ce scriu e mai important decât cu ce.
ApreciazăApreciază
Ma bucura mesajul tau. Sunt intru totul de acord. Este ceea ce am vrut si eu sa transmit prin articol. Si totusi, pentru ca un obiect are in el amintiri, nu as vrea sa ma despart de el. Poate de teama sa nu uit, odata cu scurgerea timpului, vreo amintire draga. Dar in viata ramanem fara foarte multe obiecte, si, implicit, fara amintirile cu care veneau la pachet. Ceea ce e bine, caci se face si o selectie a amintirilor, astfel ca ne vor ramane doar cele cu un puternic impact emotional.
ApreciazăApreciat de 1 persoană