Iubesc obiectele. De la cele mai mici, la cele mai mari, cum ar fi, de exemplu, o aţică de mărţişor şi o casă- mare, cu etaj, cum altfel? 🙂 Mă ataşez de ele ca zâmbetul unui bebeluş de inima mamei lui. Hm, ce comparaţie potrivită am făcut, căci, în esenţă nu de obiect mă ataşez, ci de sufletul pe care îl cuprind.

Viaţa asta vizibilă şi tangibilă este însufleţită, are o inimă care bate în ritm de bucurie şi tristeţe, o inimă prin care curge doar iubire , nicidecum ură, pentru că ura nu există, ura este doar o formă a iubirii prost manifestată de cei care au uitat că ei înşişi sunt iubire şi atât.

Aţi pimit vreodată un cadou care nu prea v-a plăcut, dar l-aţi păstrat şi aţi avut grijă de el ca ochii din cap? Bănuiesc că da, căci iubeaţi persoana care vi l-a dăruit. Sau poate că vă era dragă amintirea care vă lega de acel obiect.

Am plâns după scrisori pierdute sau aruncate de mama care nu mi-a înţeles ataşamentul energetic faţă de ” nişte hârtii”; am suferit de-a dreptul când s-au spart, crăpat, făcut ţăndări mici „prostioare”.

– E, hai, era doar un obiect! Nu trebuie să te ataşezi de obiecte!, mi se spune

– Dar nu e vorba de obiect! E vorba de mâinile părinţilor mei, sau de fericirea vacanţelor de vară la bunici cu soarele ăla de dimineaţă şi jocurile alea cu copiii ăia; e vorba de râsul nebunesc cu prietena mea dupa o sticlă de Stejar; e vorba de sacrificiu uneori, de faptul că cineva, din iubire pentru mine, a renunţat la propriile plăceri, dorinţe, nevoi pentru ca eu să fiu bine, fericită.

Nu, categoric podul meu, sertarele mele, nu vor fi goale. Vor fi mereu pline ochi de toate emoţiile,privirile, atingerile şi mirosurile cu care au fost însoţite obiectele pe care le-am primit. Mi-e şi teamă să pierd ceva, căci ştiu că odată cu trecerea timpului le voi uita, aşa cum ar fi şi firesc. Şi nu vreau asta, căci aş simţi că pierd o parte din mine, la nivel de conştiinţă. Voi uita că şi ele au contribuit la ceea ce sunt azi, cum gândesc şi cum aleg să simt , voi uita ce anume au schimbat ele în mine, în viaţa mea, le voi uita rostul avut.

Articolul ăsta a pornit de la faptul că un prieten vrea să-şi vândă casa pentru că are el alte planuri, cu care eu nu sunt de acord, de parcă ar conta :)). Nu sunt de acord pentru că erau nişte vecini şi prieteni faini şi-mi aduceau bucurie . Apoi, nu înţeleg cum îi lasă inima să renunţe la casa pe care au construit-o ei, din munca lor, din străduinţa lor, după dorinţa lor. Pentru mine , casa în care stau nu e doar o casă. Casa asta a fost construită cu muncă din partea părinţilor nostri, cu niste sacrificii, cu vise, cu dorinţe amânate, cu dragoste, cu nervi ( aici soţul meu vă poate da detalii legate de birocraţie, muncitori neserioşi, certuri cu mine şi câte şi mai câte). Când ştiu ce eforturi s-au depus, nu aş putea renunţa în veci la ea. Simt casa asta, o trăiesc. o iubesc. Şi stiu de ce este aşa. Pentru că am cu ea o legătură , în primul rând sanguină- părinţii mei, apoi ştiu câtă muncă fizică a depus şi încă depune Adi. Fie vorba între noi, el ar fi gata să vândă casa şi să facă alta oricând. Doamne, unora le place munca de Sisif, serios!

La voi cum stă treaba cu ataşamentul faţă de obiecte? Care vă sunt cele mai dragi? Aveţi un cufăr cu amintiri?

A! Vedeţi că e toamnă, acum ia naştere amintirea mirosului de plăcintă de dovleac şi de castane la cuptor; bucuria de a aduna castane, de a simţi fierbinţela unei căni pline cu vin fiert; să nu mai spun de frumuseţea unei plimbări prin ceaţă. Şi cam atât că trebuie să creez un minunat miros de ceapa călită, căci or fi obiectele mari purtătoare de emoţii sublime, dar cu purtarea emoţiilor care se nasc din foame nu se compară nimic 🙂

Sursa foto: aici