Ca să îți aperi drepturile şi să nu fii luat de fraierică ai nevoie , în primul rând, să îți cunoşti drepturile, şi, în al doilea rând, să ai tupeu să ți le ceri. Am zis bine „tupeu” pentru că, de multe ori, eşti considerat nasol şi obraznic câ vii cu astfel de ifose ca să strici locul călduț al cuiva şi trebuie să aplici nişte metode mai dure ca să ți se respecte dreptul furat.

Eu, fac parte din categoria luzâricilor, cărora le este ruşine să îşi ceară drepturile. Ba, uneori, nici nu ştiu care-mi sunt drepturile. Alteori, îmi donez dreptul altcuiva care a fost mai smiorcăit sau mai tare în clonț. Chestia asta îmi creează frustrări şi naşte ură pentru iubiții mei semeni.

Slavă cerului, nu m-am confruntat cu situații prea delicate până acum, dar observ o tendință a vieții de a-ți da de lucru la acest capitol odată ce te pui pe cerut ceea ce ți se cuvine. Am un respect deosebit pentru luptători, mai ales că, prin lupta pentru ei înşişi, luptă şi pentru noi, ăştia cărora ne dârdâie chiloții să ne facem văzuți şi auziți, adică, să o spunem pe față, laşilor.

O mare problemă apare când aduci pe lume un copil şi trebuie să îl înveți care-i treaba cu drepturile. Şi cum să îl înveți bine dacâ el mai întâi învață prin imitare? Chiar şi când o fi mai măricel, astfel încât să înțeleagă din teorie, tot văzând va prinde curaj. Deci, ca părinte, e musai să schimb ceva la mine pentru că nu doar pe mine ajung să mă privez de drepturi, dar şi pe el.

 Toți avem aceleaşi drepturi, dar, pentru că trăim laolaltă, s-au introdus anumite reguli de prioritizare, de bun simț pentru a nu se ajunge în situații neplăcute pentru toată lumea. Ştiți voi, urgențele, femeile gravide, persoanele cu handicap, copiii au prioritate în diferite cazuri.

Numai că, oamenii sunt oameni şi se întâmplă să mai uite de regulile de bun simț, uită să acorde prioritate.

Să luăm un caz banal. Miercuri mă duc la medicul de familie cu Felix care avusese 3 zile febră şi acum parcă îi apăruseră nişte bubițe pe față. Sala de aşteptare era plină.

– Este cineva la dna. D? ( de reținut că sunt două cabinete de medicină de familie)

Absolut toți mă privesc în ochi, apoi mă lasă în pace. Mai întreb o dată. Linişte totală. Super! Dau colțul să intru în  cabinet. Ups! Două persoane la rând. Întreb iar. De data asta un băiat spune că el aşteaptă şi că înaintea lu mai era nu ştiu cine. Pfuai, şi începe tărăboiul că de fapt el era după X, nu după Y. Când erau în plină ceartă, întreb pe un ton mai ridicat:

-Şi până la urmă cine e la dna. D? Când am intrat nu mi-a răspuns nimeni şi acum văd că sunteți toți. Chiar  nu se ştie care e ultima persoană?

– Păi…a intrat o doamnă cu copilul, care a venit după noi şi….acuma nu ştiu. Răspunsul ăsta nu mă ajută cu nimic. Dar vine salvarea de la o doamnă care respectă dreptul la prioritate:

– Doamnă, dar nu contează cine e ultimul, sunteți cu copil mic, puteți intra.

Dau să-i mulțumesc din inimă, când o altă doamnă se simte atacată în propriile-i drepturi:

– Eeeee, dacă veniți acum toți cu copiii şi intrați în față, eu când mai intru? Eu sunt operată de tiroidă!

Răspunsul meu mi l-am înghițit şi-l scriu aici: Şi eu am o operație fix în….de la naştere! Iar copilul meu stă de 3 zile cu febră, iar azi e plin de bube. Dacă are rujeolă şi nu ați făcut în copilărie, mă tem că şansa dvs la viață nu mai stă în operația de tiroidă.

Am stat o oră la rând pentru că nimeni nu mi-a mai dat prioritate, nici măcar doamna care mă sfătuise să intru. Şi singura vinovată sunt eu! Dar data viitoare…..

Sursa foto:Aici

 

Publicitate