Dap! Uite, la concluzia asta am ajuns azi în parc ( desigur, doar e locul meu preferat și, desigur, nu e vreo revelație, dar acum m-a săgetat direct în inimă). Cum? În cel mai frustrant mod! Când să plec cu lopățica şi steluța în traistă,  văd o mamă că se apropie cu al ei copil care cu un ochi plângea și cu altul urmărea ce se întâmplă. Copilul vroia lopățica. Am zis să mai stau un minut să se joace puțin cu ea, să fie copilul fericit.  Felix a primit în schimb o maşinuță pe care a lins-o de vreo două ori ca pe înghețată. Iac! După ce minutul se scursese de vreo 5 minute, am vrut să îmi recuperez lopățica.  Mare tragedie! Copilul a început să bocească, mumă-sa şi cu mine am încercat să îi explicăm cum stă treaba, dar în zadar. Şi ce-mi aud urechile? „Vă rog, luați 10 lei să cumpărați altă lopățică pentru că el este foarte răsfățat şi nu pot să i-o iau!” În primul rând nu ştiu de unde a scos ăia 10 lei că m-am trezit deodată cu ei sub nas, în al doilea rând ce-mi pasă mie că ai un copil răsfățat? Smulge-i lopata, dă-i una la ficat, atrage-i atenția cu altceva! Eu vreau lopățica înapoi! Am sugerat să mai încercăm o dată să îi luăm lopățica, dar cum de vorbă bună nu a înțeles şi cum deja fierbeam de mânie, am plecat lăsând copilul altuia fericit şi pe al meu fără lopățica pe care o lua afară în fiecare zi de 9 luni încoace.

Întâmplarea asta m-a enervat la culme în primul rând pentru că am acționat în stilul meu propriu: o fi dreptul meu dar decât să iasă scandal, mai bine ies în pierdere. Ca de obicei, mintea mi s-a blocat, tot ce aş fi putut să îi spun a fost spus doar în gând după trecerea evenimentului.

Apoi, lopățica aia, poate pentru Felix însemna foarte mult!. Doar o lua mereu cu el! Poate şi el o să plângă mâine când vom ieşi afară fără ea!

Pentru mine însemna mult lopățica aia! Era PRIMA lui lopățică! Era uzată de la atâta joacă! Era favorita lui! Era una din jucăriile care trebuia să devină o amintire dragă din lada cu jucăriile copilăriei.

De ce am pus eu copilul altuia pe primul loc, ha? De ce renunț aşa de uşor la lucrurile care pentru mine contează? Răspunsul e unul clasic, dar nu-l voi zice pe blog 🙂

Copilul ăla , cel foarte răsfățat, cu mama lui cea plină de bijuterii de aur şi cu tatâl lui cel cefos, ştiu un singur lucru: dacă îmi place, e al meu. Copilul ăla, la prima lacrimă imaginară, va obține tot ce îşi doreşte, va învăța să îşi însuşească tot ce îi place, va şti că banul se aruncă primul pentru a obține bucata de fericire. Și tot același copil, deși va avea totul, va fi veșnic nemulțumit pentru că totdeauna va vedea la alții ceva ce îi poftește pipota. Sunt sigură că imediat ce obține obiectul nu-i va acorda atenție mai mult de câteva minute. Când va da peste cineva care îl va aduce cu picioarele pe pământ va suferi, se va considera nedreptățit și, probabil, va nedreptăți el pe cineva pentru a-și linge rânile.

Pe principiul ce e al meu, e al meu și ce e al tău, e al meu, mă voi duce zilnic în parcul respectiv şi îmi voi fura propria lopățică de voi avea ocazia. Nimeni nu  mă va bănui pentru că jucăriile lui Felix sunt însemnate. Muhahaaaaa!…de voi avea noroc să nu fi șters semnul.

Sursa foto: aici

diqis.ro

Publicitate